De cele mai multe ori în viaţă suntem puşi să facem alegeri, alegeri de care depinde ceea ce se întâmplă cu noi în viitor. Sunt decizii pe care trebuie să le luăm şi în funcţie de aceste decizii continuăm pe acelaşi drum, sau ajungem la o bifurcaţie şi trebuie să schimbăm macazul. Sunt momente de cumpănă, în viaţa fiecăruia dintre noi, în care trebuie să lăsăm totul în urmă şi să luăm din nou viaţa în piept. Iar acele momente ne pot transforma viaţa în aşa fel încât să pierdem tot şi să fim pierduţi şi noi cu totul. De cele mai multe ori, mândria noastră ne face să spunem că nouă nu ni se poate întâmpla, că suntem invincibili şi experţi în ieşirea din situaţii critice. Unele alegeri pot distruge.

Luptăm în fiecare zi cu mori de vânt, căutăm tot timpul să ne îmbunătăţim viaţa şi tot timpul suntem dornici de a obţine mai mult. Fără să ne gândim că poate acel mai mult nu ne va face bine. Nouă şi celor de lângă noi. Dar noi continuăm să tindem spre idealuri, fără să ne gândim dacă acele idealuri sunt pentru noi sau nu. Şi de cele mai multe ori, ajungem la acele ţinte şi nu mai simţim nici o satisfacţie, simţim că am murit pe interior, simţim că nu aşa ne aşteptam să fie, atunci când am plecat la drum.

Şi atunci începem să realizăm că nu am luptat pentru ceea ce trebuia să conteze cu adevărat pentru noi, ci am fugit după o himeră. Şi mai mult decât atât ne dăm seama că pentru a atinge acest “ideal” am pierdut tot ce era mai scump pentru fiecare dintre noi. Sunt mulţi oameni care îşi pierd liniştea ce doar în familie o regăseşti, oameni care îşi pierd minţile încercând să caute o stare din ce în ce mai bună. Dar care pierd din vedere lucrurile şi stările care le aduceau liniştea cu adevărat. Acele puncte de echilibru care îi făceau să funcţioneze la parametri normali.

Şi atunci încep să apară regretele şi deziluziile. Regretele că nu au fost atenţi la cei de lângă ei, regretele că au luptat pentru lucruri materiale şi si-au pierdut liniştea sufletului, sau acea stare de ZEN. Regretele că acum nu mai au cu cine să îşi împartă bucuriile şi tristeţile. Firea noastră umană ne face să ne dorim luna de pe cer, fără să ne gândim şi la cei de lângă noi.

Sunt multe familii care se destramă pentru că unul din cei doi soţi caută doar fericirea lui şi nu fericirea familiei. Şi de cele mai multe ori, uită că până într-un starea de fericire îi era adusă tocmai de omul de lângă el. Şi nu de puţine ori s-a dovedit faptul că, fericirea unuia dintre soţi, aduce nefericirea celuilalt. Şi de aici încep dramele, din lipsa mersului către fericirea în doi, din lipsa de comunicare, din prea mult egoism, din prea mult individualism.

Şi nu pot să nu mă gândesc la ce însemna ideea de familie, pe vremea bunicilor noştri, şi chiar în tinereţea părinţilor noştri. Atunci când soţii luptau pentru a ţine familia unită, atunci când niciunul dintre ei nu era emancipat şi erau mulţumiţi cu viaţa în doi. Îşi trăgeau seva şi starea de mulţumire din zâmbetul copiilor şi din îmbrăţişările lor. Acum lumea s-a emancipat şi nu încearcă să mai repare, înlocuieşte direct ceea ce consideră că s-a stricat în relaţia lor. Şi de cele mai multe ori, se înlocuieşte soţul sau soţia.

“Familia și nu individul este celula socială. De aici rezultă că pentru a face să progreseze societatea, sub toate raporturile, mijlocul cel mai sigur și mai direct este să facem să progreseze familia, prin virtute. Familia este leagănul societății civile și doar la vatra părintească se pregătește și se hotărăște destinul patriei” – Papa Leon al XIII-lea.