Toate sunt cu susu-n jos și mă bântuie un gând că poate fi și mai rău de atât. Și aici nu mă refer doar la ceea ce se întâmplă în țărișoara asta dragă. Ci la fiecare dintre noi și la cum preferăm să abordăm lucrurile. Din păcate trăim într-o societate bolnavă, în care cei ce au curajul să spună ce nu e în regulă, sunt considerați nebuni. Am început să ne fie frică de cel de lângă noi. Și nu pentru că ne-ar face rău direct – ci pentru că, prin acțiunile lui ne va aduce și nouă prejudicii.

Societatea asta în care trăim a ajuns așa în timp. Nu ne-am trezit dintr-odată într-o societate în care oamenii fără substanță ajung să dicteze. Toate aceste lucruri s-au întâmplat treptat – atunci când fiecare dintre noi închidea ochii. Pentru că nu îl afecta în mod direct și pentru că acel confort al familiei sale nu era afectat. Din păcate, în societatea românească superficialitatea s-a extins ca o plagă. Și fie că recunoaștem, fie că nu – oricare dintre noi a fost superficial la un moment dat. Fie și din lipsa reacțiilor noastre atunci când acestea trebuiau să existe.

Unora le-a fost mai ușor să lupte în deplasare, pentru alții a fost mai facil să rămână apatici. Unii au ales să spună ce nu este în regulă în societatea noastră. Dar au fost mult prea puțini ca să conteze. Apatia generală în care s-a cufundat societatea românească ne face să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Am mai spus-o și în alte situații – suntem mult prea apatici și de asta cei cu tupeu ajung în față. Pentru că ei sunt mai vocali și mai incisivi în acțiunile lor.

Suntem inofensivi în lipsa acțiunilor noastre în fața celor care fac totul cu susu-n jos. Suntem de părere că oamenii își duc războaiele lor personale și nu trebuie să ne băgăm. Să nu ieșim cei mai șifonați. Și lăsăm timpul să treacă și să vindece. Doar că timpul nu face altceva decât să transforme rana într-o coajă. Tot noi trebuie să o desprindem. Iar cicatricea rămâne ca semn al suferinței și lipsei de acțiune. În felul acesta ne vom surprinde inclusiv pe noi făcând lucrurile cu susu-n jos. Pentru că flagelul se va extinde și pentru a supraviețui va trebui să facem și noi ce altădată nici nu putea fi vorba.

Totul pleacă de la lipsa de reacție în fața acțiunilor bădărane și lipsite de cel mai elementar bun simț. Haideți să ne gândim la reacțiile noastre atunci când vedem în parcuri oameni care dau cojile de semințe pe jos. Câți dintre noi am reacționat față de această lipsă de bun-simț? Puțini, care după ce au făcut-o au fost puși în fața unor amenințări vocale. Și nimeni altcineva nu le-a sărit în ajutor. Sau, gândiți-vă la câți oameni au curajul să se ia de cei ce fură în mijloacele de transport? Ce se întâmplă cu ei oare? Sar ceilalți oameni în ajutorul lor? Dar de unde! Se fac ca plouă și în cazul unei încăierări caută să coboare la prima stație.

Suntem uniți doar de fațadă, iar atunci când o confruntare este inevitabilă, căutăm să fugim din calea pericolului. Abandonăm lupta atunci când ne dăm seama că riscăm să suferim atât fizic, cât și psihic. Intrăm într-un soi de conservare a noastră și a celor dragi nouă. Din oamenii vocali care eram, ne transformăm în primii care fug din calea primejdiei sau amenințărilor. Vor fi mulți care vor spune că nu este așa. Da, din spatele ecranului toți suntem curajoși. Ce se întâmplă însă când dăm față în față cu pericolul? Mai suntem la fel de curajoși? Sau începem să ne codim? Să găsim circumstanțe atenuante? Să o dăm la pace cu alte cuvinte.

Toate sunt cu susu-n jos și atât timp cât nu vom avea curajul să fim vocali, chiar și în fața situațiilor periculoase, așa vor rămâne. De fiecare dintre noi depinde dacă societatea românească se va schimba în bine, sau va continua să se scalde în compromisuri agreate tacit de toată lumea. Și nu, societatea noastră nu este mai rea sau mai bună decât alte societăți. Este așa cum o facem noi să fie.