Într-o lume din ce în ce mai ciudată, într-o societate din ce în ce mai divizată, între oameni din ce în ce mai comozi, este din ce în ce mai greu să îţi păstrezi un echilibru. Uneori, te întrebi, pe bună dreptate, dacă nu cumva ai ajuns tu să fii cel anormal, sau înapoiat. Din ce în ce mai mult, societatea o demonstrează că, lucrurile care, de cele mai multe ori, contează, sunt lucrurile lipsite de substanţă. Sunt lucrurile care te scot în evidenţă, care şochează, care produc trafic, care produc vânzări. Societate amortita și nu va reacționa.

Simplitatea este un lucru din ce în ce mai rar. Fiecare îşi doreşte să pară altfel decât în realitate, să urmeze principii pe care nu şi le însuşeşte cu adevărat, să fie plăcut de lume, să fie omul modern şi de gaşcă – în trend cum s-ar spune. Iar cei care nu ţin pasul cu “lumea” sunt catalogaţi înapoiaţi, iar uneori se pune problema IQ-ului lor. Pentru că, nu este aşa, lucrurile superficiale, uşor de pus în practică, sunt cele mai căutate.

Poate că mi se pare mie, poate că aşa şi este. Dar, după 1990-2000, au fost lăsate să intre în România, principii şi valori fără conţinut, fără substanţă, dar care ne ofereau şi încă ne mai oferă, o stare de bine. S-a pus accent pe principii de genul “trăieşte-ţi clipa”, mâine nu ştii ce va fi. Pentru că, de cele mai multe ori, starea de bine este confundată cu starea de a fi rebel, de a fi altfel decât ne-au învăţat “babacii”. De, ei vin din comunism, iar noi ne-am emancipat – vorba aia: “maică, a evoluat lumea” şi trebuie să ţinem pasul cu ea.

Ni s-a vândut ideea de confort, ni s-a permis să ne îndatorăm pentru a avea acel confort. Ne-au fost stimulate nevoile, iar acolo unde a fost cazul, chiar ne-au fost create nevoile. Pentru evoluţia societăţii ne-a fost inoculat supra-consumul – am cumpărat mai mult decât puteam noi consuma. Şi uneori prin supermarket-uri mai vezi coşuri pline ochi, la familii de 3-4 oameni. Dar, este important să vadă lumea că ne permitem, chiar dacă, o parte din acele coşuri ajung la container.

Ne plângem acum că natalitatea în România este scăzută şi că riscăm ca în 2100 să fim doar 15 milioane de români. Şi că în 2050, riscăm să nu mai avem pensie. Dar, dacă mergi pe stradă, îţi dai seama că familiile cu 3 copii sunt rarităţi. Şi de cele mai multe ori sunt catalogate drept familii de pocăiţi. Pentru că, familiile normale de acum 20-30-40 de ani, sunt considerate demodate, înapoiate, de o parte mare a societăţii. Sau, mai este o altă variantă, prin care, ne place să ne scuzăm – este greu să creşti un copil în sărăcia asta. Dar, stau şi mă gândesc, părinţii noştri, care au crescut într-o familie de 4,5,7 sau mai mulţi membri şi au trăit cu minimul necesar, cum au reuşit?

Din ce în ce mai puţin ne dăm seama că suntem într-o ciclicitate din care reuşim cu greu să ieşim. Unii dintre noi o numim rutină. Ne trezim dimineaţa, ducem copiii la şcoală, ne bem cafeaua, ne ducem la servici (ne ocupăm de proiectele de freelanceri sau de firmele la care suntem administratori), ne facem treaba pentru care suntem plătiţi, ne luăm copiii de pe la bunici, rude, ne întoarcem acasă, mai facem câte una-alta şi gata s-a terminat ziua. Nu vi se pare că semănăm cu hamsterii care sunt puşi să alerge într-o colivie, pe acel mecanism?. Poate mi se pare doar mie.

Sunt din ce în ce mai mulţi oameni care tânjesc după societatea de altădată, atunci când se punea accent mai mult pe oameni şi mai puţin pe confort. Acea societate în care era normal să îţi laşi copiii să se joace în faţa blocului, fără să îţi fie frică că, atunci când vine acasă, îţi debitează toate înjurăturile posibile. Acea societate în care era normal să te opreşti pe stradă şi să mai ai timp să stai de vorbă cu vecinii, prietenii şi rudele. Acea societate în care normalul era normal şi firescul-firesc.

Sper ca uşor, uşor, fiecare dintre noi să începem să vedem ceea ce contează cu adevărat. Pentru fiecare dintre noi. Şi să apreciem normalul la adevărata lui valoare. Să reîncepem să trăim frumos, să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat importante. Pentru că, în urma noastră, rămân ei, copiii. Şi avem obligaţia să le lăsăm, o societate în care să conteze lucrurile profunde, cu substanţă. În care oamenii să reînceapă să fie stabili, responsabili, lipsiţi de superficialitate.

Şi să îi învăţăm cum să fenteze tehnicile şi metodele de “tâmpire” sau de anihilare a personalităţii lor. Astfel încât să îşi păstreze principiile şi valorile care îi vor face cu adevărat fericiţi.