O discuție avută în dimineața aceasta, cu unul din prietenii mei, m-a făcut să realizez că părerea generală a oamenilor despre șefi este una cu multe conotații negative. Și am stat să mă gândesc cum am perceput șefii pe care i-am avut până în momentul de față și la metodele cărora am reacționat pozitiv. Și totuși cu e mai bine să fii: sef cu biciu sau sef cu speach-ul.

În experiența mea de până acum, nu am fost adeptul șefilor care pun biciul pe oamenii pe care îi coordonează. Și de cele mai multe ori, s-a dovedit că pe termen lung, rezultatele echipei lor nu erau constante. Asta ca să nu mai vorbesc despre faptul că, oamenii plecau din echipa lor mai ceva ca păsărele călătoare toamna. Personal nu am fost atras de astfel de șefi – nici măcar nu am putut să stabilesc relații conversaționale cu ei, dincolo de pereții birourilor, sau dincolo de întâlnirile pe care le-am avut la clienții din portofoliu.

Pe de altă parte, am avut parte și de colegi care nu au înțeles relația de prietenie pe care încerca să o stabilească șeful cu echipa. Și nu de puține ori au fost situațiile în care oamenii din echipă se urcau în capul șefului, îi puneau abilitățile la îndoială și de cele mai multe ori, se ajungea la părearea că tot ce face șeful e mai prost decât ar face ei înșiși.

Am cunoscut și șefi pentru care poziția nu aducea decât responsabilități suplimentare pentru el, în fața managementului superior. Dar lucrul acesta nu îl transmiteau echipei din subordine (își protejau echipa, pentru că știau ca doar împreună pot reuși). Și de cele mai multe ori, echipa rezona la efortul pe care șeful îl făcea – se vedea că se merge pe un respect tacit și atunci când era de muncit se muncea cu spor, iar când era de petrecut, se petrecea cu drag.

Șeful nu trebuie să fie o sperietoare pentru echipa pe care o conduce, nu trebuie să țină biciul/pistolul la vedere, nu trebuie să îsi impună punctul de vedere, bătând cu pumnul în masă, nu trebuie să creadă că poziția pe care este va fi un permanentă, nu trebuie să calce pe oamenii din echipă și pe principiile lor de viață.

Un adevărat șef trebuie să știe să își apropie echipa, trebuie să știe să o protejeze, trebuie să știe să își ia oameni de valoare în echipă, trebuie să știe să ofere alternative oamenilor din echipă, trebuie să știe își impună punctul de vedere cu zâmbetul pe buze, cerând părerea oamenilor. Și nu în ultimul rând trebuie să știe să fie om de fiecare dată când deschide gura. Un șef adevărat nu va spune oamenilor din echipa că sunt cei mai slabi, că nu au rezultate, nu va penaliza prima și nici a doua greșeală a colegilor.

Din punctul meu de vedere, șefii adevărați sunt cei care folosesc puterea cuvântului bun și nu biciul din dotare. Asta dacă au și oameni în echipă care știu să aprecieze stilul acesta de management.

Voi ce preferați șeful cu biciul, sau șeful cu speach-ul?