Mă numesc România. Da, sunt țara aceea pe care unii o hulesc, pe care alții o părăsesc, pe care unii o dușmănesc, dar de care străinii se îndrăgostesc. Plâng de fiecare dată când îmi văd românii divizați, sunt tristă când văd cum o parte mare a politicienilor mă fură, sunt abătută când tinerii de azi sunt în amorțire. Dar, tresar când văd copiii mei – da, de la ei mai am speranță că mă vor apăra și că ne vom bucura împreună – eu de ei și ei de mine. Am avut o istorie zbuciumată, au fost ani în care străinii m-au sfâșiat, dar am știut să reînvii și să ofer locuitorilor mei stabilitate. Sunt Romania tara trista.

Cel mai mult mă doare că sunt sfâșiată din interior, de oameni în care am avut încredere. Unii mă consideră bogată, la toți le-am făcut poftă – de la cotropirile turcilor și până la cucerirea tăcută din zilele noastre. Cu toții au râvnit la bogățiile mele – de la aurul verde și până la aurul din subsolul meu. Dar am știut că toți sunt trecători și că eu voi rămâne aici, pentru locuitorii mei și pentru cei care simt românește.

Acum stau și mă întreb, de ce voi oamenii tineri vă lăsați învrăjbiți împotriva părinților voștri? Mulți dintre ei sunt cei care v-au crescut și au plâns la căpătâiul vostru, atunci când v-ați simțit rău. Tot ei sunt, chiar dacă au păreri diferite de ale voastre. Este și normal, ei au trăit pe pământurile mele în vremurile grele – dar au rezistat atunci când le erau îngrădite libertățile pentru voi. Au strâns din dinți pentru că știau că lucrurile se vor schimba și voi vă veți bucura de libertate pe teritoriul meu. Nici lor nu le-au convenit multe din lucrurile ce îi privau de dreptul la opinie, dar decât să sfârșească în lagărele securității, au ales să își înăbușe trăirile democratice. Poate au greșit, dar au făcut-o pentru ca voi să creșteți cu părinții alături.

Dragi părinți, de ce vă învrăjbiți împotriva copiilor voștri? Ați suferit lângă ei, inima v-a fost rănită de fiecare dată când, deși copilul vostru era bine pregătit, nu reușea să ocupe un post bun prin concurs. Pentru că venea pila altcuiva și lua postul meritat de copilul vostru. Sunt tot acei copii pe care i-ați crescut din prima zi de viață a lor. Ați trăit și bucuria examenelor luate și tristețea eșecurilor suferite. Acum vor să lupte pentru o viață mai bună, pentru libertatea de exprimare și pentru normalitate. Pentru acea libertate pentru care și voi ați luptat. Poate că și ei se gândesc la libertatea copiilor lor, pe care îi au sau îi vor avea. Nu sunt diferiți de voi, atunci când erați la vârsta lor. Chiar dacă își spun părerea și e diferită de a voastră tot copiii voștri rămân. Și ei luptă pentru a nu pleca și ei peste hotare.

Sunt țara care a rămas orfană de 3.000.000 de locuitori, care au ales să plece peste granițele mele. Sunt tristă că nu am reușit să îi păstrez pe teritoriul meu. O parte dintre ei se mai întorc la voi, cei care ați rămas să luptați pentru mine. Dar majoritatea dintre ei nu mai văd viitorul în România. Și asta mă doare, pentru că eu, România îmi iubesc fiecare român care trăiește pe teritoriul meu, dar și pe cei ce au ales să mă părăsească. Nu condamn pe nimeni – nici nu am dreptul, atât timp cât nu am reușit să le ofer alternative.

Mă simt neputincioasă, atunci când văd că oamenii aleg să nu mai lupte. Sau atunci când vor să lupte, sunt alți români care se opun cu vehemență. Sunt conștientă că granițele mele, în cazul unui război, vor fi apărate doar de foarte puțini tineri. Pentru că majoritatea au atitudinea – ”de ce să mă lupt pentru România? ce mi-a oferit ea? pentru ce să mor pentru patrie?”. Spiritul românesc dispare din ce în ce mai mult și tinerii din ziua de astăzi nu mai au apartenența la mine. Vă rog eu, povestiți-le de bunicii lor care s-au ascuns din calea rușilor în podul casei cu oile legate la bot, ca să nu le fie confiscată agoniseala. Vă rog povestiți-le de foametea pe care au îndurat-o bunicii lor, după cel de-al doilea război mondial.

Aduceți-le aminte de cum ați rezistat și voi în comunism, pe vremea lui Gheorghiu Dej  și apoi pe vremea lui Ceaușescu. Povestiți-le vă rog de libertățile pe care nu le aveați. Spuneți-le că bunătățile erau date pe cartelă și cu rația. Că oamenii stăteau la cozi intermenabile pentru a lua lapte la copii. Că tot ce ați îndurat a fost pentru ei și pentru frații lor. Că România nu trebuie iubită doar atunci când le asigură doar confortul, ci și atunci când este amenințată, din interior sau din exterior. România nu trebuie respectată doar dacă le asigură locurile de muncă, ci și atunci când se chinuie să îi țină în țară. România este țara în care s-au născut și în care au crescut. Așa cum au reușit părinții lor să îi crească.

Dragi părinți păstrați-i lângă voi și lăsați-i să își exprime nemulțumirile. Iar voi dragi copii, dragi tineri, ascultați-i mai mult pe părinți și nu îi jigniți. Sunteți cu toții români și împreună puteți lupta pentru mine – țara voastră dragă. Sunt România, țara care este mândră că vă are încă în teritoriile ei. Sunt țara care își așteaptă, ca orice mamă, copiii plecați peste hotare să se întoarcă acasă.

Haideți ca și peste ani să ne prindem într-o horă a unirii imaginară, ce se întinde peste mări și țări. Pentru toți cei care simt și trăiesc românește. Sunt România și vă iubesc pe toți, de la cel mai mic românaș și până la cel mai bătrân și înțelept român.