Încă din timpul facultății am avut dorința să intru în câmpul muncii, pentru că trebuia să am ceva în plus față de ceilalți colegi ai mei. Asta pentru că în Iași concurența era acerbă și dacă nu veneai cu un atuu în fața contracandidaților nu aveai nici o șansă. Și asta pentru că firmele căutau oameni cu experiență și nu buni teoreticieni. Iar în facultate nu făceai altceva în afară de teorie, teorie care ulterior nu prea bătea cu realitatea din câmpul muncii. Și așa am început să am ofuri de angajat.
De-a lungul experienței mele în câmpul muncii am avut ocazia să schimb culturi organizaționale și optici diferite. Dar majoritatea firmelor la care am lucrat aveau un lucru în comun – tipologia patronului sau a managerilor era aceeași – cere mult și oferă puțin. Pentru că dacă nu îți convine mai există încă 5 care caută să se angajeze. Iar această filosofie este una generală. Sunt puțini patroni și manageri care se gândesc să își păstreze angajatul motivat și dornic să vină la muncă. Asta și pentru că în România firmele nu au o cultură organizațională puternică și nu știu cum să își fidelizeze angajații. Se pune accent pe fidelizarea clientului, dar se uită de propriul angajat.
Dacă ai curajul să îți ceri drepturile tale ești luat la ochi și asta pentru că ai avut “nesimțirea” să îl tragi de mână. Sclavia s-a abolit de ceva timp, dar nu în toate formele ei. Pentru că nerespectarea drepturilor angajaților și neplătirea drepturilor pentru care ai un contract semnat cu ei este tot o formă de sclavie. Printre angajați circulă vorba ” Suntem negri pe plantație……” și aici fiecare completează numele după cum dorește.
Toate sunt prezentate într-o formă cosmetizată până când te atrag, după care te confrunți cu realitatea. Îmi aduc aminte chiar de un banc: ” Ion moare și trebuie să aleagă între Rai și Iad. Pentru asta Dumnezeu îl lasă să stea cîte 1 zi în fiecare loc și după aia să ia decizia. În prima zi alege să stea în Rai – aici totul era frumos, liniște, se simțea fericit. A doua zi a ales să stea în Iad – aici totul era lapte și miere, distracție cât cuprinde și prietenii lângă. Când a sosit momentul să ia decizia a ales Iadul, dar atunci când s-a dus acolo totul era întunecat, rece, etc. Nedumerit întreabă de ce ieri era totul frumos și astăzi întunecat. Răspunsul – ieri a lucrat departamentul de Resurse Umane la angajarea ta”. Cam așa este și în realitate.
Trebuie să ai cât mai multe task-uri și pretenții cât mai puține. Salariul trebuie să fie cât mai mic și îndatoririle cât mai mari. În cei 11 ani de lucru în câmpul muncii am căutat să îmi fac datoria cât mai bine acolo unde am evoluat. Doar că de fiecare dată am plecat dezamăgit de atitudinea șefilor când îmi ceream drepturile. Dar cum nu am încă bani să îmi fac propria mea afacere trebuie să mai suport atitudinile patronilor/managerilor.
Câți dintre voi nu ați avut aceeași senzație? Cum ați reușit să treceți peste asta și cum ați reușit să vă motivați? Pentru că acum pentru mine singura motivare a mea este familia.
Eu imi dadeam demisa in fiecare zi. Si ca sa nu plec m-au facut director :))
E greu sa gasesti job-ul perfect, trebuie sa se alinieze planetele si sa fie o chimie. Cred ca cel mai important e sa preiei cat mai multe prerogative sa devii mana dreapta si rezultatele se intorc catre cine transpira.
Cand apare familia e greu insa sa mai faci asta.
Legat de propia afacere, s-ar putea sa te solicite mai mult decat crezi, timpul pe care trebuie sa il aloci si responsabilitatile sunt mari.
Aici apare alt aspect si anume cel in care iti dai seama ca traiesti intr-o tara de KKT in care exista multi controlori, reguli de KKT pentru care trebuie sa faci o gramada de hartii si in loc sa te concentrezi pe ceea ce iti place sa faci tre sa te ocupi de astea. E mult de vorbit despre asta.
Asa ca, recomand un job bine platit de luni pana vineri, cu concedii la sarbatori si si medicale decontate, cu iesire la pensie la 45 de ani. Cred ca este pe undeva pe la STAT :))
Acel job, despre ca vorbești se află la stat. Dar, doar unii sunt norocoși să lucreze la stat 🙂