Mereu mi-au plăcut lucrurile simple şi oameni simpli. De când mă ştiu am fost atras de simplitatea oamenilor de la ţară. Şi aici nu mă refer la simplitate, în sensul peiorativ al cuvântului. Mă refer la acea simplitate, care face oamenii să fie frumoşi, să ia viaţa aşa cum vine ea. Acea simplitate, care îi făcea pe strămoşii noştri să ridice ochii spre cer şi să mulţumească lui Dumnezeu – şi pentru lucrurile bune din viaţa lor şi pentru lucrurile rele ce li se întâmplau în ziua de zi cu zi. Despre simplitate se va tot scrie.

Poate că dragostea faţă de simplitate mi-a fost insuflată şi de ai mei (de la bunici şi până la părinţi). Dar, trebuie să recunosc că, de-a lungul timpului, oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit păstrau acea simplitate aparentă. Acei oameni ştiau că modestia este una din calităţile unui om simplu. Oameni care erau conştienţi că, pe lângă forţele proprii, în toate reuşitele lor, aveau şi ajutor din partea Divinităţii.

Am avut norocul ca, într-o oarecare măsură, lucrurile să evolueze simplu în viaţa mea. Dar, în acelaşi timp, am avut norocul să ştiu ce înseamnă greutăţile. Şi da, greutăţile m-au învăţat să iau ce este mai bun din fiecare întâmplare, să mă bucur de lucrurile aparent simple. Am fost un norocos, pentru că, tot ce mi s-a întâmplat în viaţă, m-a făcut să apreciez fiecare zi în care mă trezesc dimineaţa (pare simplu să te trezeşti, nu?), m-a făcut să mă bucur de fiecare persoană ce mi-a intrat în viaţă, m-a făcut să nu ţin ranchiună pe oamenii care au ales să iasă din viaţa noastră.

Oamenii simpli sunt mult mai liniştiţi, se simt confortabil în propria lor piele şi în propria lor viaţă. Oamenii simpli îşi acceptă viaţa aşa cum este ea, fără să caute răspunsuri, fără să se întrebe de ce? Simplitatea înobilează omul şi sufletul acestuia. Mai ţineţi minte cât de frumoşi erau bunicii noştri? Câtă nobleţe sufletească aveau? Vă rog să vă uitaţi cum, oamenii simpli sar în ajutorul celuilalt, fără să se gândească ce le iese – şi asta o puteţi observa mai uşor în mediul rural, acolo unde lucrurile au rămas cât de cât simple.

Am uitat să trăim simplu – acum simplitatea se rezumă la un minim de confort. Acum a fi simplu s-a dus foarte mult în zona materială. S-a pierdut din profunzimea simplităţii. Acum, noi oamenii, consumăm, avem, ne dorim să dobândim. Avem prieteni de conjunctură, amici de complezenţă. Suntem posesori de funcţii denumite bombastic. Ne umplem pereţii de diplome şi premii câştigate. Şi uşor, uşor, ne prăbuşim sub povara vieţii pe care o ducem, sub povara poftelor care ne subjugă, sub povara liniştii materiale aparente. Şi, fără voia noastră, ne transformăm în fiinte fără drag de viaţă, uităm să ne bucurăm de lucrurile simple. Trecem nepăsători pe lângă spectacolul copacilor înfloriţi, suntem surzi la auzul ciripitului melodios al păsărilor, mergem cu ochii în pământ şi ne vedem spectacolul ce se desfăşoară pe cer, ne plimbăm pe lângă oameni, dar totuşi ne simţim singuri. Şi parcă nu ne găsim locul. Şi este atât de simplu.

Şi acum îmi aduc aminte de momentele din copilăria mea, când, împreună cu verii mei, stăteam întins pe pătură şi ne uitam la nori. Şi rămâneam uimiţi de ce forme puteau avea norii. Chiar, voi când aţi experimentat lucrul acesta? Mi-am promis că, în cel mai scurt timp, o voi învăţa pe fica mea să se bucure de această minunăţie a norilor. Pentu că vreau să o învăţ să se bucure de lucrurile simple. Nu este complicat deloc. Ne trebuie doar voinţă.

Oamenii simpli nu vor să fie în centrul atenţiei, nu vor să epateze, nu vor să demonstreze nimănui, nimic. Fericirea lor vine din cu totul altă parte decât din uralele celorlalţi oameni. Oamenii simpli nu vor vrea cu tot dinadinsul ca părerile lor să fie şi părerile altora. Oamenii simpli sunt oamenii pe care, aparent, nu dai doi bani, dar în momentul în care îi cunoşti mai bine eşti bucuros că i-ai cunoscut.

Fiţi oameni simpli, bucuraţi-vă de lucrurile simple. Fiţi oameni frumoşi!