Sunt mii şi mii de exemple de locatari care au scris despre minunaţii lor vecini. Despre minunatul trai la bloc. Fraţilor, dar experienţele cu vecinii sunt pline de neprevăzut, sunt pline de adrenalină şi nu în cele din urmă, sunt pline de situaţii ilare. Încep să cred că, în fiecare bloc din Iaşi, există trupă de filaj (veşnicii vecini vizor, cărora nu le scapă nimic şi care ştiu totul despre toată lumea), există trupe de intervenţii (aceeaşi vecini care intervin mereu, reparând defecţiunile apărute pe casa scării şi subsol), există hipsterii (vecinii care sunt veşnic nemulţumiţi şi care iau în derâdere orice acţiune întreprinsă de asociaţie), există parcangii (vecinii care ştiu fiecare maşină care parchează în faţa scării şi locul fiecăreia).

Dar fraţilor, există şi vecinii “noptambuli”, care în timpul zilei sunt liniştiţi (probabil că dorm), iar noaptea, încep să facă treabă prin casă. Aşa sunt şi vecinii mei – da, am norocul ca şi sus şi jos, să am vecini “harnici” – noaptea. Şi nu râdeţi pe sub mustaţă – nu la genul ăla de “hărnicie” mă refer. Măi oameni buni, cel puţin vecina de deasupra apartamentului meu, chiar face lucruri demne de o veritabilă gospodină – pune maşina de spălat la ora 1-2 noaptea, vorbeşte la telefon de o aude tot cartierul, la aceleaşi ore (1-2 noaptea), uneori mai dă şi cu bormaşina (după 10 seara).

Acum eu m-aş duce la uşă să îi spun să înceteze, dar, dacă mă iau după listele de la întreţinere, în apartamentul de  sus, nu locuieşte nimeni. Şi îmi era frică să nu dau peste o fantomă – ştiţi, îmi este foarte frică de fantome. Şi după aş avea coşmaruri noaptea (cu maşini de spălat, bormaşini şi telefoane vorbind singure).

Asta ca să nu mai vorbesc despre inundaţiile periodice pe care le am. Şi nu mă refer la inundaţiile pricinuite de ploile abundente, din ultima perioadă. Dacă aţi şti ce fain mă simt în propriul meu apartament, când trebuie să pun mopul în funcţiune. Mă simt mai ceva ca în Veneţia. Mai lipseşte gondola. Şi nu ştiu cum se face, că inundaţiile vin imediat după ce dau cu var în baie. Au o periodicitate demnă de invidiat – probabil că ţevile vecinei au senzori – cum simt vaporii de var nou, cum încep să se crape.

Nici cu vecinii de sub apartamentul meu nu îmi este ruşine. Periodic, vecina de dedesubt, foloseşte mulţi decibeli, atunci când comunică cu cei ai casei. Se aude aşa de clar ce spune membrilor casei, că uneori am tendinţa de a interveni în discuţie. Şi de cele mai multe ori, noaptea se aud nişte sunete de la vecinii de jos, de zic că au animale de companie (vaci, boi, din astea de talie mare). Oricât m-aş chinui, nu am cum să redau măcar 1% din ce aud eu, în unele nopţi. În alea în care vecina de sus nu pune maşina de spălat.

Tot vecinii mei de jos, acum o săptămână (în Noaptea de Înviere), erau să dea foc la casă. Şi a lor şi a mea. Acum îmi vine să râd, dar e o senzaţie foarte nasoală, pe care o trăieşti, în momentul în care intri în scară şi dai peste un fum înecăcios, care creşte în consistenţă, concomitent cu urcarea etajelor. Şi nu ştii dacă este de la tine, sau de la alt vecin.

Pănă acum ceva ani, am avut şi o vecină microbistă, care asculta meciurile la volum maxim, de ştiam minutul cu excatitate şi principalele faze din meci. La ea era normal să fie aşa – la 90 şi de ani, nu stătea bine cu auzul. Dar era bine aşa. Când se uita la meciurile Stelei, nu trebuia să mai dau drumul la televizor – eram la curent cu tot ce se întâmpla, de la vecina.

Mai nou, de când a mai crescut puştiul cel mic al vecinilor de pe palier, acum am şi vecinul “pompier”. Până acum, de fiecare dată când ies din casa, puştiul îmi dă emoţii. Ba bate în uşă, ba apasă pe clanţa de la uşă, ba ţipă de bucurie când ajunge acasă (pe la 11 noaptea).

Da fraţilor, trăitul la bloc este o adevărată aventură în România. Şi cu toate astea e minunat să trăieşti la bloc. Oamenii sunt diverşi, cu activităţi diverse, cu personalităţi diverse.

Şi da vecinii mei sunt cei mai minunaţi.