Aseară, când am luat fata de la ai mei, taică-miu mi-a dat o poezie de care îmi plăcea tare mult în copilărie. Probabil că mulți dintre voi o știți, dar la cât e de faină, nu strică să o mai recitim. La bunica la Moldova.

De remarcat cum poporul acesta are talentul de a face umor din lucrurile simple. Și ce este mai important, acest popor are o autoironie foarte dezvoltată. Dacă vom lua majoritatea operelor create de popor, vom observa ca umorul este prezent în marea lor majoritatea. Bine, exceptând doinele și poezile gen ”Miorița”.

La bunica în Moldova,

Undeva e-n controva,

Puiul scurmă-n rumeguș,

Nu cu ghiara, cu scurmuș,

Iar ardeiu-i chipăruș.

Cocostârcul este barză,

Curechi e una cu varza.

Un ciorap e un colțun,

Perjele-s prunele din prun

Și povilda e magiun.

Plapuma cum zicem noi,

E ogheal la Dorohoi.

Un copil ce s-a lovit,

Plânge fiindcă s-a pălit.

Un cartof e-o barabulă

Ori zici cușmă, ori căciulă.

Doinița e cofătel,

Romanița-i mușețel,

Ce-i basma e și tulpan,

Iar un mânz de peste-un an,

În Moldova e cârlan.

Fumul iese din hogeag

Și iaurtul e chișleag.

Păpușoi zic la porumb,

Nu zăpadă ci omăt,

Nu livadă ci pomăt.

Zi-mi bunică dacă poți ce sunt eu?

Tu? Un ghilimoț,

Dar român cum suntem toți.

De aseară fiică-mea vrea este captivată de această poezie. O face să râdă și este atrasă de faptul că aude cuvinte ce nu sunt uzuale. Pentru ea astfel de poezii sunt unele dintre cele mai atrăgătoare. M-ar bucura să își ia seva din astfel de creații populare, astfel încât să fie tot timpul conectată la originalitatea poporului român. Poporul acesta va avea capacitatea să se regenereze din simplu motiv, că atunci când lucrurile nu sunt tocmai bune, găsim puterea să râdem. Chiar dacă uneori răsul nostru este unul amar.