Nu sunt genul de om care să fie exagerat de glumeț. Ba, chiar unii care mă cunosc de mult timp ar spune că în anumite perioade ale vieții mele am fost cu adevărat ursuz. Dar, cu toții trecem prin diverse situații când, fără să ne dăm seama puteam deveni subiect de bancuri, sau măcar de glume bune. Sunt momente și perioade în viața fiecăruia dintre noi când putem părea ”Tilică” și astfel devenim sursă de amuzament pentru cei de lângă noi. Fie că suntem la servici, pe stradă, fie că suntem acasă, sunt momente când efectiv mintea ne stă în loc.

De la vărsatul cafelei pe noi dimineața și până la răspuns mecanic la întrebările celorlalți, sunt situații în care până și noi ne întrebăm dacă suntem bine :). Am să vă povestesc câteva episoade din viața mea profesională, în care am părut că nu am ”toate țiglele pe cap”. În acele momente mi s-a părut ciudat că ceilalți râdeau pe seama mea, dar după ce am analizat, am ajuns până și eu să râd de mine.

Episodul 1:

Într-una din turele de noapte, pe vremea când eram de muncă la recepția Hotelului Unirea, aproape de ieșirea din tură, coboară un cetățean englez să predea cheia de la cameră. Omul vroia să ajungă la Aeroportul Iași pentru a pleca înspre București. În timp ce îi explicam cum ajunge la Aeroportul Iași, pentru a nu fi păcălit de taximetrist, sun în același timp la firma de taxi. Și am avut următorul dialog cu centralista:

• Bună dimineața – vă rog un avion în față la Hotel Unirea
• Un ce?
• Un avion în fața la Hotel Unirea – insist eu
• Are pistă să aterizeze? – mă întreabă centralista cu un dezvoltat simț al umorului.

Și uite așa am fost singurul recepționer cel puțin din vremea aceea, care a chemat un avion pentru a duce clientul la aeroport

Episodul 2:

Pe vremea când era serialul Numai Iubirea, actorii din serial, au filmat un episod în Iași. Și au stat cazați, ghiciți unde? Dap, la Hotel Unirea. Pe tura cui? Exact – pe tura subsemnatului. După ce s-au cazat, oamenii au ieșit în oraș, la plimbare, masă, sau la alte treburi de-ale lor. S-a făcut ceasul 12 – a venit o parte dintre cei cazați, am ajuns la 1 – a mai venit un val, la două părea că toți cei cazați erau în camerele lor.

Fiind după o zi exagerat de istovitoare, mi-am pus scaunul în spatele recepției – cum intrai în spatele recepției, urcai câteva scări și aveai privirea strict către intrare. Cu gândul de a sta un pic să mă odihnesc. Ei aș, am adormit. Între timp, ajunge Cabral la recepție și vroia și el cheia (cartela). Cum să facă omul, că vedea unul furat de somn în fața lui. Nu vroia să mă trezească brusc, dar avea nevoie și de cartelă pentru accesul în cameră. Știți chestia aia pe care toate recepțiile o au – vine clientul  și-o apasă ca să facă atent recepționerul?

Ei, Cabral s-a făcut că tușește, și-a dres vocea, dar io nimic. Eram în lumea viselor. La un moment dat, apasă o dată, apasă a doua oară – io din nou nimic. Văzând că nu reacționez în nici un fel, apasă strident pe buton. Știți cum vine uraganul? E mic copil pe lângă mine – am coborât într-un stil…. – câte 2 trepte odată. La care Cabral, ridicând mâinile în sus spune:

• Stai, stai – eu vroiam doar cheia – nu mă bate 🙂

Eu acum ce să fac – îi dau cheia, îmi cer scuze, omul urcă în cameră. Iar eu am rămas să mă rog să nu ajungă la conducere faza asta. Nu a ajuns – a fost de treabă Cabral :).

 

Episodul 3:

Vă voi lăsa un link pentru a auzi de ce mi se mai spunea și domnul ecler 🙂 aici poți auzi discuția cu Flick și Popescu de la Radio ZU.