În ultima perioadă am tot observat că este o tendință a unora dintre părinți de a încuraja copiii să iubească. Nimic rău în acest lucru – dacă toată concentrarea aceasta ar fi îndreptată spre iubirea pură a copilăriei. Dar, noi adulții avem o tendință de adapta lucrurile specifice maturității, la nivelul lor, al copiilor. Nu ținem cont de faptul că mintea lor nu percepe adevăratul sens al iubirii dintre un el și o ea. Ei reproduc tot ceea ce văd și aud la părinți, fără să treacă prin filtrul creierașului lor. Pentru o parte dintre părinți, să vadă o fetiță și un băiețel că se sărută pe buze e o mare realizare. Unii părinți sprijină Dragobetele copiilor, deși această sărbătoare este sărbătoarea iubirii adulților.

Sursa foto: www.copilul.ro

Și uite așa se pot genera comportamente ciudate la copii, care mai târziu tot nouă ne vor da bătăi de cap. De ce spun asta? Pentru că, unui copil sprijinit în a fi ”iubăreț” îi va crește stima de sine într-un sens nu tocmai bun. Și atunci când va crește i se va părea normal să nu fie statornic/statornică. Pentru că, de mic copil i s-a inoculat ideea că poate să iubească pe oricine îi place și pe câți/câte consideră el/ea că trebuie să iubească.

Da, știu, copiii sunt drăguți atunci când vin acasă și spun că un coleg/colegă s-a îndrăgostit de el/ea. Și cât patos pun în ceea ce spun. Dar, ce te faci când vin acasă și îți spun că un coleg/colegă a sărit pe el/ea să îl/o sărute. La o vârstă la care ar trebui să se bucure de copilărie și de joacă. Nu îi maturizăm prea repede? Nu îi învățăm de fapt ce este iubirea superficială, atunci când îi împingem de la spate să fie mari cuceritori/cuceritoare? „Bunele” noaste inteții, nu se vor transforma în dureri de cap mai târziu?

Fiecare dintre noi, părinții, suntem foarte mândri de proprii copii. Și ni se par că sunt cei mai minunați. Sunt cei mai cei din toți copiii din lumea asta. Dar, faptul că le suntem părinți nu prea ne dă dreptul de a-i folosi pentru amuzamentul nostru. Pentru că, în egoismul nostru și în dorința de a vedea că ei ”se descurcă” nu facem altceva decât să le stricăm copilăria și inocența. Și ne mai mirăm că unii copii încep viața sexuală de la 12-13 ani. Iote un efect al sprijinului de la vârste fragede – ”iubește mamă/tată, iubește, nu fi pămpălău”. În acele momente părinții se dau cu capul de pereți, nu știu cum să iasă din acest necaz.

Avem tendința să ne sexualizăm proprii copii. Sună foarte ciudat ce spun acum – dar toate lucrurile pe care noi, adulții le aplicăm propriilor copii, în ceea ce privește ”îndrăgostirea” copiilor. În preajma copiilor e bine să fim cu grijă. Și la ce vorbim și la cum ne comportăm. Pentru că ei imită foarte mult și pun în aplicare ceea ce văd la eroii lor – părinții. Dacă ar fi un sentiment pur de iubire pe care copiii să îl înțeleagă, să zicem, dar îmi este teamă că ei înțeleg mai mult decât le dăm noi de înțeles.

Psihologii Diane E. Levin și Jean Kilbourne afirmă în cartea ” Prea sexy, prea devreme” că sexualitatea copiilor este într-o continuă schimbare, iar noi părinții, trebuie să intervenim pentru a ține lucrurile într-un echilibrul natural, combătând influențele nefaste a tot ceea ce văd și aud copiii noștri în mediul lor. Și aici intră și puterea noastră de a nu-i împinge de la spate. Chiar și pupicii nevinovați pot sexualiza un copil.

Tot ei spun că acum fetițele de 6-7 ani discută despre cum pot să fie pe plac băiețeilor, iar în clasele I-II sunt în competiție pentru pentru care dintre ele să fie ”fata cu cel mai mare succes la băieți”, se laudă cu câți băieți o plac. Nici băieții nu stau mai bine – învață să privească fetele, de la vârste mult prea mici, cu interes sexual. Statisticile prezentate de acești doi psihologi arată că băieții au uitat să mai privească fetele ca pe niște prietene, colege, etc. Ei privesc fetițele din punct de vedere al atracției pe care o simt față de ei. Și aici se referă la atracția sexuală. Interesant nu?

Iar dacă lucrurile acestea se întâmplă la vârstele copilăriei, oare ce se va întâmpla la adolescență? Dacă o parte dintre părinți își sprijină copiii să fie sexy, să iubească de la vârstele copilăriei, oare ce vor face acesti părinți când, la adolescență, copiii vor trece prin drame în dragoste? De noi depinde ce fel de copiii vom avea – și mai ales ce fel de adulți vor deveni.

Să ne iubim copiii și să le iubim copilăria. Dar, mai ales să le iubim inocența specifică vârstei. Să nu îi maturizăm mult prea repede. Să îi mai învățăm ce înseamnă rușinea. Să le explicăm pe cât posibil, pe înțelesul lor, ceea ce înseamnă iubirea și sentimentul iubirii. Dar, să nu îi împingem noi înspre comportamente ce mai târziu le vor afecta dezvoltarea lor ulterioară. Să îi învățăm care este diferența între a-i fi drag de un om și a iubi un om. Să le respectăm copilăria și să îi învățăm ce înseamnă statornicia. Și ce este mai important – să le explicăm copiilor că toate vin la timpul lor. Iar iubirea nu trebuie căutată – la momentul potrivit, acel ea/el potrivit fiecăruia va veni.

Iubirea este un sentiment mult prea nobil pentru a o duce în derizoriu. Așa că, poate ar fi mai bine să ne învățăm copiii ce înseamnă iubirea adevărată și sentimentul pur al iubirii. Pentru că atunci când vor crește, vor avea timp să înțeleagă singuri ce înseamnă iubirea și ce înseamnă iubirea dusă înspre sexualitate. Așa îi vom păstra puri cât mai mult timp. Și vor ști să iubească cu adevărat și la modul cel mai profund cu putință.

” Părinții trebuie să știe că copiii virtuoși le procură la orice vârstă multă bucurie și adâncă mulțumire, fiindcă în preocuparea atentă a părinților stă izvorul de bune însușiri ale copiilor” – Leone Batistta Alberti