Curatirea de toamna. La finalul vieţii, tu vei fi mulţumit de ceea ce ai făcut pe parcursul ei? Dacă nu, este timpul să începi să te gândeşti la cum eşti tu, la cum îţi este sufletul, la câţi oameni ai reuşit să alini, la câte vieţi ai schimbat cât de cât prin interacţiunea ta cu ei.  Pentru că, la final nu vom fi altfel decât singuri – noi şi sufletul nostru. Şi vom vorbi noi cu ea, cu cea care este responsabilă de trecerea noastră spre alt prag. Nu ne vor ajuta nici conturile din bănci, pentru că moartea nu primeşte mită. Nu ne vor ajuta nici casele pe care le avem, pentru că moartea călătoreşte neîncetat prin colţurile lumii. Nu ne vor ajuta nici maşinile pentru că moartea ajunge dint-un loc în altul, mai repede dacât orice maşină performantă.

Vom fi doar noi, fiecare cu sufletul său şi ea, aşteptând finalul.  După cum ne va fi sufletul, aşa vom trece dincolo. Sunt studii făcute pe oamenii aflaţi în suferinţă, pe patul de moarte. Şi majoritatea au regrete din cele mai diverse, dar cam toate se învârt în jurul a cinci mari regrete centrale. Şi nu o spune eu, o spun cei care au cercetat oamenii aflaţi în ultimele momente ale vieţii lor.

1. Îşi doreau să fi fost mai fericiţi – şi nu pentru că ar fi aflat o reţetă secretă a fericirii, ci pentru că şi-au dat seama că lucrurile care au crezut că îi fac fericiţi, erau efemere. Lucrurile care contau cu adevărat erau cu totul şi cu totul altele. Şi îşi dădeau seama atunci, când erau singuri în faţa morţii. Fericirea vine din lucruri mărunte şi nemateriale. Vorbesc despre acea fericire care îţi umple sufletul de lumină. Şi această fericire este mult mai trainică decât fericirile venite din reuşite profesionale sau financiare.

2. Îşi doreau să fi trăit pentru ei şi nu pentru alţii – asta este una dintre principalele greşeli pe care le facem cu toţii. Ducem propria viaţa aşa cum credem că este bine să ne vadă ceilalţi şi nu cum ne place nouă. Şi uităm că, în momentele grele ale vieţii noastre suntem aproape singuri – aflăm brusc şi repede că lumea nu mai este interesată de noi. Nici nu ar fi fost vreodată. La final oamenii îşi dau seama că imaginea lor nu a fost una reală, ci a fost o oglindă a celorlalţi despre ei. Şi asta îi face să nu fie împăcaţi cu ei şi sufletul le este greu şi plin de regrete.

3. Îşi doreau să fi ţinut legătura cu prietenii şi cei dragi – în goana noastră după recunoaştere socială, după câştiguri financiare, după recunoaşterea meritelor noastre, uităm de prietenii noştri şi cei dragi nouă. Pentru că ei au timp să ne aştepte. Şi credem că nu se supără. Dar, nu ne gândim o clipă la tristeţea din sufletul lor. Prieteniile sunt cele care, dacă sunt ţinute cum trebuie, rezistă peste ani şi peste timp. Rezistă dincolo de orice supărări. Trebuie doar să ne amintim de prietenii noştri şi de rudele noastre când încă nu este prea târziu. Chiar, v-aţi gândit când aţi ieşit ultima dată undeva cu prietenii sau când aţi luat ultima dată masa cu familia?

4. Îşi doreau ca în timpul vieţii să nu fi muncit aşa de mult – a nu se înţelege că militez pentru frecatul mentei. Dar de câte ori, fiecare dintre noi nu ne setăm obiective greu de atins, ne concentrăm doar pe atingerea lor şi depunem eforturi uriaşe să le atingem? Mulţi dintre noi suntem workaholici, fie că recunoaştem, fie că nu. Neglijăm mesele, neglijăm telefoanele primite de la cei dragi, neglijăm odihna sufletului nostru, neglijăm propria noastră persoană. Şi la finalul zilei, atunci când punem capul pe pernă, ne dăm seama că am fost centraţi doar pe targete care, de cele mai multe ori nu sunt ale noastre. La finalul vieţii oare ce targete vom realiza că nu am atins?

5. Îşi doreau să fi avut puterea să îşi exprime sentimentele – de foarte multe ori, în viaţă ne suprimăm sentimentele, nu avem curajul să le spunem aşa cum ne vin în minte şi în suflet. Sunt zile când ne închidem în noi şi ferecăm uşile exterioare cu mii de zăvoare. Suntem oameni supuşi greşelilor şi de cele mai multe ori sentimentele noastre sunt cele care ne guvernează viaţa. Trebuie să învăţăm să le exprimăm. Pentru că nu este greu să îţi strângi părinţii în braţe, pentru că nu este greu să îţi mângăi copiii pe creştet dimineaţa când se trezesc, pentru că nu este greu să zâmbeşti oamenilor când te întâlneşti cu ei.

Noi oamenii mai facem o greşeală – ne credem nemuritori şi suntem adepţii crezului “nouă nu ni se poate întâmpla”. Auzim că mor cunoscuţi de-ai noştri tineri, dar spunem că trebuie să fi fost bolnavi, sau neatenţi. Auzim că ne mor rude, dar ne consolăm cu ideea că au fost în vârstă. Auzim că ne mor persoane apropiate, dar la fel, ne alinăm conştiinţa că au avut ei ceva de au plecat dintre noi. Ne credem nemuritori şi nimic din tot ce se întâmplă, nu ne duce cu gândul la faptul că oricând putem să nu mai fim. Suntem tineri, sănătoşi – ne facem planuri pentru ziua de mâine, pentru la anul, dar nu ştim dacă mai ajungem. Pentru că se spune că ziua de astăzi este a ta, ziua de mâine este al lui Dumnezeu.

Nu este o postare dramatică sau depresivă. Dar în unele momente ale noastre, ar fi bine să ne mai gândim la momentul morţii. Aşa, cu siguranţă că am fi mai buni şi mai împăcaţi cu noi.