Despre parinti cu dragoste. Aşa ar trebui să vorbească fiecare copil, că este mic, că este mare. Pentru că, pentru fiecare dintre noi, părinţii sunt icoane sfinte şi pentru că atunci când îi ai lângă tine, îi crezi nemuritori. Dar, vine un moment, în care ne dăm seama că nu i-am tratat cu dragostea cuvenită şi cu respectul pe care îl meritau. Şi atunci încep regretele.

Timpul, job-ul, sau alţi factori independenţi, ne ţin departe de ei, de oamenii cărora le datorăm totul. Le datorăm tot ceea ce suntem, tot ceea ce am deprins ca şi educaţie. Suntem nedrepţi cu ei, pentru că: suntem oameni importanţi, care vorbesc tot timpul la telefon, care au întâlniri, dar nu ne facem timp să îi sunăm, nu ne facem timp să trecem pe acasă să le vedem părul albit de vreme.

Credem că, vor fi acolo, acasă, tot timpul. Credem că ne vor aştepta, la infinit. Dar, oricât îşi doreşte inima de părinte să stea lângă proprii copii, fie şi la departare, vine o vreme când trebuie să spună: La revedere copil drag! Am obosit! Şi doar atunci ne dăm seama că părinţii noştri sunt muritori, doar atunci ne dăm seama că am fi vrut să stăm mai mult în preajma lor, doar atunci realizăm cât de mult ne doream să îi strângem în braţe, să le spunem că le datorăm totul.

Uităm prea des să fim copii, copiii propriilor noştri părinţi. Trec zile, săptămâni, luni şi uneori ani, până îi vedem. Şi de cele mai multe ori, în euforia reîntâlnirii, nu ne dăm seama că le-a mai apărut un rid, că zâmbetul lor este mai pierdut. Ne bucurăm de dragostea lor, dar suntem prea egoişti să le dăm din dragostea noastră. Sau dacă o facem, le dăm mult prea puţin faţă de cât ar merita.

Şi vine acel moment, în care, trebuie să ne despărţim de părinţi. Şi ne doare tare. Ne doare că nu vom mai avea cui să spunem mamă, cui să spunem tată. Şi cădem de pe piedestalul pe care ne-am urcat singuri. Se dărâmă toată lumea noastră şi devenim mici, mici. Şi ne întrebăm de ce nu putem da timpul înapoi, să facem lucrurile altfel. Dar e târziu şi părinţii vor fi prezenţi doar în amintirea noastră, doar în regretele noastre. Uneori, ne vom aduce aminte de ei, alteori ne vom vedea în continuare de viaţă.

Vom trece pe lângă locul în care odată era casa noastră. Ne vom opri  şi îi vom vedea, din amintire, cum stăteau şi ne aşteptau. Şi vom deveni şi noi la rândul nostru părinţi, părinţi care îşi vor aştepta copiii să îşi aducă aminte de ei.

Bucuraţi-vă de părinţi, înconjuraţi-i cu dragoste, dăruiţi-le din timpul vostru, făceţi-i părtaşi la viaţa voastră. Acum, când îi mai aveti lângă voi pentru 5, 10, 15, 20, 30 de ani. Merită tot ce le putem oferi noi mai bun.

Vorbiţi cu ei şi vorbiţi despre ei cu dragoste.