Din când în când e bine să punem totul pe pauză și să ne luăm liber de la orice facem. Și de la visele noastre. Pentru că brusc, ceva sau cineva ne trezește la realitate. La acea realitate în care ne dăm seama că nu suntem nemuritori. Oricât de mult ne-am dori treaba asta, nu suntem eterni. Vine o zi când se va sfârși și nimeni va ști când va veni. Viața e frumoasă și toată lumea vrea să o simtă. Să simtă fiecare secundă, să se bucure de fiecare moment. Să îmbrățișeze viața cât e ea de mare și să nu îi mai dea drumul. Dar, din când în când, vine acea zi în care trebuie să ne oprim și să ne întrebăm: ” ce rămâne după noi ?”.

Rămâne soare, rămân vorbe bune, amintiri plăcute lăsate celor ce ne-au cunoscut ? Atunci am fost un suflet frumos ce a atins alte suflete, lăsând ceva în urma noastră. Suntem suflete și după trecerea noastră pe pământ doar atât va rămâne. Nu tu averi, nu tu palate, nu tu grupurile în care am activat. Doar un suflet ce va trebui să călătorească, în lumină sau în întuneric. Fiecare faptă făcută pe pământ se va reflecta atunci când noi nu vom mai fi. Fiecare vorbă spusă la momentul potrivit, ne va încărca atunci când nu vom mai putea vorbi. Fiecare zâmbet dăruit celui trist, ne va ghida în drumul nostru spre….. Spre acel ceva spre care tânjește sufletul nostru.

Suntem noi oameni care lasă doar lumină în urma noastră? Sau suntem furnizori de tristețe? Clipa finală poate veni în orice moment, fără să mai avem dreptul la o ultimă dorință. Noi suntem singurii care, în mintea noastră, amânăm momentul în care va veni. Din frică, sau dintr-o bucurie prea mare a vieții. Dar, sunt oameni care prin plecarea lor ne mai trag un semnal de alarmă. Pe moment, după care iar o luăm la galop, considerându-ne nemuritori. Sunt cazuri pe care le tot auzim. Moartea se plimbă în stânga noastră, sau în dreapta noastră. Parcă ne dă târcoale, luând când pe unul, când pe altul. Fără să anunțe, fără să trimită scrisori de programare. Vine și doar atât. Nu te întreabă dacă ești pregătit.

Și atunci îți dai seama că este prea târziu pentru cei care nu mai sunt. Tu încă mai ai timp – asta dacă nu uiți până mâine că ești muritor. Se duc tineri, se duc bătrâni, se duc copii. Și se tot duc lăsând în urma lor goluri. Care nu se vor umple vreodată. Pentru că fiecare suntem unici și ne lăsăm dâra de lumină sau de întuneric. Puțin câte puțin ne putem pregăti pentru călătoria noastră finală. Dacă conștientizăm că mai devreme sau mai târziu se va sfârși. Sună deprimant, știu. Și totuși viața este atât de scurtă.

De când bunicul meu și-a terminat călătoria în lumea asta, mi-a rămas în minte ultimele clipe ale lui. În ultimele lui zile bunicămiu a întrebat pe cei ce aveau grijă de el – ”ați dat de mâncare tinerilor care mă așteaptă afară?”. Afară nu aștepta nimeni din cei ce pot fi văzuți. Și la un moment dat tot trăgea cu mâinile ca și cum s-ar fi agățat de o sfoară. Și spunea ”vreau să mai trag de firul ăsta de ață, dar s-a terminat”. Pentru mine cele de mai sus au rămas adânc întipărite în minte. Pentru că în ultimele noastre momente nu mai avem timp nici măcar de regrete.

Viața este frumoasă, dar foarte scurtă. Așa că poate ar fi bine ca, din când în când să ne mai gândim la propriul nostru final. Pentru că finalul nostru va fi individual. Doar noi și conștiința noastră. Fie că suntem cunoscuți, fie că suntem anonimi. Finalul este aproximativ la fel la fiecare. Uneori mai dur, alte ori mai lin. Ce rămâne după noi poate fi lumina aducerii aminte, sau întunericul uitării. De noi depinde dacă în călătoria noastră sădim lumină sau întuneric. Dacă ne vom analiza viața din când în când vom ști dacă oferim căldură celor de lângă noi. Sau le luăm din bucuria de a trăi. Și vom ști ce avem de făcut. Fiecare în dreptul lui.

Tu te-ai întrebat vreodată ce lași în urma ta? Dacă nu, poate că este timpul să te întrebi. Încă nu e târziu să schimbi ceva.