Cum ar fi fost să trăim în capitala României? Probabil că era și mai bine, probabil că aveam și mai multe bătăi de cap. Dar putem fi numiți oameni de capitală. De-a lungul istoriei Iașiul a fost capitală. Chiar dacă sună ciudat sau greu de crezut, la un moment dat, toate deciziile importante pentru neamul românesc au fost luate la Iași. De mai marii vremii. Și Iașul nu a fost doar capitala României, ci și a Moldovei. Sunt motive să privim altfel Iașul și nu doar ca un oraș aflat în coasta rușilor.
În 1564 Alexandru Lăpușneanu mută capitala Moldovei de la Suceava la Iași. Un secol mai târziu, Vasile Lupu a înființat prima școală în limba română și o tipografie în incinta bisericii Trei Ierarhi. Iar în 1643 a apărut prima carte tipărită din Moldova. Între 1565 și 1859 Iașiul a fost capitala Moldovei. Între 1859 și 1862 Iașiul și Bucureștiul au fost capitalele Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. Uniunea Principatelor a făcut posibilă mutarea capitalei la București.
În timpul primului război mondial, pentru doi ani, autoritățile române și familia regală s-au refugiat la Iași, după ce Bucureștiul a căzut în mâinile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916. Administrația și familia regală a revenit la București în noiembrie 1918.
În mai 1944, orașul a fost scena unor lupte grele între armatele româno-germane și Armata Roșie și o mare parte din zona istorică a orașului a fost distrusă. La 21 august 1944, Iașiul a fost ocupat de ruşi.
Făcând naveta între București și Iași domnitorul stătea multă vreme la Iași, între 1859 și 1862. Unii bucureșteni îi imputau lipsa, neînțelegând retragerea în Moldova a alesului lor. El dorea să aline durerile iscate de mutarea unor instituții în capitala de pe malul Dâmboviței, să menajeze spiritele locale și să înlăture interpretările răuvoitoare ale consulilor puterilor ostile Unirii. Avea nevoie de liniște pentru a pregăti definitivarea Unirii, recunoașterea internațională și unificarea legilor și instituțiilor celor două ţări, pentru momentul decisiv.
Îl ajutau Vasile Alecsandri, bătând la curțile marilor puteri din Paris, Londra și Torino, pentru recunoașterea Unirii – călătoriile suportându-le din banii săi, Costache Negri, intervenind cu calm și răbdare pe lângă Înalta Poartă în același scop, iar Mihail Kogălniceanu luptându-se în țară să așeze reformele și să învingă opreliștile și piedicile ce se ridicau mereu în calea marii înfăptuiri. Erau sprijiniți de Ion și Dimitrie C. Brătianu, Ion Bălăceanu, Ion Filipescu, bucureșteni, cu toții ținând strânsă legătură prin strașnica invenție a timpului, telegraful, prin care transmiteau mesajele codificate. Inițiind și semnând o sumedenie de acte și decrete „în domneasca noastră reședinţă, Iași“, primind rapoarte și transmițând ordine grabnice prin același telegraf, în fericita zi de 11/23 decembrie 1861 a putut vesti populației întregii țări acceptarea unificării și de către Înalta Poartă, prin Firmanul din 20 noiembrie/2 decembrie 1861.
„Proclamația înălțimii sale către poporul român: Unirea este îndeplinită! Naționalitatea română este întemeiată! Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști dar a o întări. Să trăiască România! Alecsandru Ioan, Iași, în 11 decembrie 1861“.În aceeași zi, prin mesajul adresat Adunării Elective locale, rostea cuvintele care munceau de multă vreme cugetele multor ieșeni: „Vă convoc, Domnilor, a vă întruni la București, împreună cu Adunarea țărei surori în ziua de 24 ianuarie viitoriu“. Știrea era de însemnătate uriașă pentru ţară, dar dureroasă multor moldoveni, căci însemna mutarea capitalei, motiv pentru care, spuneau unii, domnitorul a dorit s-o anunțe mai întâi din „Leagănul Unirii“ și apoi s-o confirme în primul Parlament al Principatelor Unite. Spiritul național și dorința de Unire a tuturor românilor într-o singură țară erau, însă, dominante. La aflarea veștii, „tot orașul a dat dovezile cele mai vii de bucurie a sa; toate ulițele erau iluminate, muzicile cântau pretutindeni și o mulțime de norodu înconjura Palatul principelui, căruia românii datorescu regenerația loru, națională și falnicul viitoru ce-i așteaptă“ („Monitorul oficial“, 12 ianuarie 1862).
Adânc tulburat, luni, 15 ianuarie 1862, alesul Iașilor încheia istoria capitalei Moldovei, ieșind îngândurat din Palatul Domnesc și pășind tăcut printre ostașii de gardă, din toate schimburile, veniți să-l petreacă. Urcându-se în poștalionul pe tălpici, cu care pleca spre București, unde era așteptat joi, 18 ianuarie, privea întristat, ca şi acei din jur, coborârea steagului de pe catargul reședinței domnești. Pe strada Lăpușneanu, pe casa conducătorului boierilor antiunioniști, Neculai Istrati, de vizavi de casa lui Cuza (unde-i acum așezământul pictorilor), se ridica stindardul Moldovei, îndoliat cu o mare panglică neagră. Strofe mustrătoare din poezia „Moldova în 1857“, adresată de Vasile Alecsandri conservatorilor antiunioniști, apăruseră pe ziduri, împotriva înfăptuitorilor Unirii, alături de afișele cu doliu ce blestemau pierderea capitalei și condamnarea pe vecie a Moldovei la sărăcie: „Blestemul țării curând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit!/ Blestem și ură!…Lumea să vadă/ Cât rău în jur ați făptuit./ Fie-vă viața neagră, amară/ Copii să n-aveți de sărutat!/ Să n-aveți nume, să n-aveți țară,/ Aici, să n-aveți loc de-ngropat./ Și când pe calea de veșnicie/ Veți pleca sarbezi, tremurători,/ Pe fruntea voastră, moartea să scrie:/ Dușmani ai țării! Cruzi vânzători!“.
În actele oficiale s-a mai folosit pentru ceva vreme denumirea de Capitală când venea vorba de Iași, însă până la mijlocul anului s-a renunțat definitv. Unele instituții s-au desființat, altele au fost transferate la București sau au devenit reprezentanțe locale ale puterii centrale. Aparatul administrativ s-a subțiat ca urmare a acestor procese. Au apărut chiar voci care cereau separarea. Monitorul Oficial pe partea Moldovei devine Foaie de publicațiuni oficiale. Foștii miniștri devin provizoriu, pentru a se păstra buna funcționare a statului, directori de departamente, de exemplu “Director al Ministrului de Justiție pentru departamentul Moldovei”.
La 24 ianuarie 1862 Școala militară de la Iași se mută și se contopește cu cea bucureșteană. Pentru a se despăgubi orașul pentru pierdera statului de Capitală se propune instalarea Înaltei Curți de Justiție la Iași, totul până când se vor face căi ferate. Însuși moldoveanul Kogălniceanu combate ideea. Ca urmare a acestui fapt, portrete ale sale sunt arse și primește o depeșă în care este anunțat că nu va mai fi niciodată votat de ieșeni. Ideile separatiste iau avânt. Chiar și în ziarul parizian “La France” se publică asemena gânduri. Acea publicație era oricum tribuna separatiștilor de orice fel, erau și articole care favorizau fărâmițarea Italiei. Kogălniceanu propune o serie de măsuri compensatorii pentru moldoveni: consolidarea Universității, antrepozite, reducerea impozitului funciar la jumătate, catedrală și cazarmă, șosele, Prut navigabil până la Ungheni și cale ferată. Toate aceste propuneri cad însă. Situația financiară nu permitea. Moldovenii vor găsi însă un sprijin în Cuza-Vodă. La inaugurarea Școlii Militare din București spune: “Au mijlocit serioase rezoane pentru fuzia școalelor militare din Iași și din București și sunt preocupat de jertfa impusă vechii capitale a Moldovei, prin centralizarea serviciilor publice în București. Nu voi cruța nimic, spre a ridica, precum merită, orașul iași, care a fost leagănul Unirii.”
Surse: evz.ro și istorie-pe-scurt.ro
