Nu vreau copil de zece. Poate că titlul sună ciudat, poate că voi fi acuzat de unii părinţi, poate că mulţi dintre voi vă veţi regăsi în ceea ce am să scriu. Dar, de la început vreau să vă spun că este strict părerea mea personală şi atât. Dacă vă regăsiţi în ea, înseamnă că suntem mai mulţi care rezonăm, dacă nu, înseamnă că sunt un caz rar (deşi mă îndoiesc).
Acum să vă spun de ce nu vreau copil de zece. Şi am să pornesc din propria mea experienţă, din copilăria mea. Am fost tot timpul considerat “brânză bună, în burduf de câine” şi tot timpul trebuia să fiu împins de la spate pentru a învăţa şi pentru a mă ţine cu burta pe carte. Dar, în cele din urmă, chiar dacă nu am avut rezultate excepţionale la învăţătură şi nu am fost un elev de zece, eu sunt mulţumit de cum am ajuns.
Şi asta pentru că am avut o copilărie în care am simţit cum este să fii copil, cum este să vezi lumea aşa cum este ea şi nu din cărţi. Am învăţat să relaţionez şi să socializez pe terenul de fotbal, am învăţat ce înseamnă spiritul de echipă, acolo unde am fost catalogat drept “golan”. Pentru că doar golanii jucau fotbal. Am spart geamuri, am spart mingi, am venit mult peste ora permisă de părinţi, la care să intru în casă. Dar, atunci când a trebuit spă pun burta pe carte, pentru a-mi atinge un ţel, am făcut-o fără să economisesc nici un efort.
Acum să revenim la ceea ce unii dintre noi îşi doresc de la proprii copiii. Să fie experţi de la vârste fragede. Fără să ne dăm seama că le furăm copilăria şi că îi maturizăm înainte de vreme. Le stabilim targete, îi condiţionăm prin atingerea lor, le răpim timpul liber prin extra-opţionale, multe dintre ele ineficiente mai târziu. Din ce în ce mai mult ne dorim ca ai noştri copii să devină mici roboţei, fără personalitate, cărora vrem să le instalăm propriile noastre programe de reuşită. Îi încurajăm să fie într-o competiţie continuă faţă de colegii lor, să fie cei mai buni, neluând în considerare faptul că, fiecare copil are abilităţile sale, pe care de-a lungul vieţii şi le va dezvolta natural.
Personal am căzut şi eu de multe ori în această capcană. M-am lăsat dus de val şi am pus presiuni inutile pe copilul meu. Fără să îmi dau seama, am reuşit, în unele momente, să îi ştirbesc din personalitate, prin cerinţe inutile pentru vârsta lui. Până când am observat că, îşi însuşeşte mai multe cunoştinţe dacă o las să cunoască lumea cu proprii ei ochişori şi noi, părinţii, să îi explicăm acolo unde nu înţelege. Chiar dacă pentru unii, copilul nostru este un inadaptat, un copil care nu ştie să interacţioneze cu alţi copii, sunt sigur, că lăsându-l, pe cât posibil să îşi facă singur relaţiile de prietenie cu alţi copii, să îşi rezolve conflictele apărute la joacă, va fi mult mai câştigat, pe termen lung.
Prefer să îi vorbesc copilului prin propriul exemplu, astfel încât acesta să aibă puncte de orientare, fără a intervine în personalitatea lui foarte mult. Prefer să îl ghidez prin linii directoare, astfel încât să ia propriile decizii, asumându-şi consecinţele deciziilor luate. În felul acesta sper că va deveni mult mai responsabil şi va şti ceea ce are de făcut.
Trăim cu toţii într-o societate pe fugă, într-o societate axată mai mult pe rezultate financiare şi pe asigurarea unui minim de confort. De ce să le inoculăm din start acest ritm al societăţii în care trăim? Poate că noi nu am fost atenţi şi am ajuns să fim roboţi cu mirajul unor oameni liberi. De ce să ne transformăm proprii copii în roboţi lipsiţi de sentimente, orientaţi doar spre rezultate şi spre premii? Avem noi dreptul de a le inocula viitorul aşa cum credem noi că este mai bun pentru ei?
La ce ajută atâtea examene la vârste fragede? Majoritatea părinţilor actuali am terminat 8 clase în acelaşi colectiv de colegi. Oare că acum, ne mutăm copiii de la o şcoală la alta, cu dorinţa ca ei să fie bine pregătiţi, nu îi afectează emoţional? Veţi spune că ei îşi doresc acest lucru, dar cred că ne minţim singur. Un copil este foarte uşor influenţabil şi noi, părinţii îi putem influenţa fie doar şi printr-o discuţie avută, pe care o aud.
Stresul a devenit o prezenţă zilnică în viaţa copiilor noştri. Şi din păcate nu ne dăm seama, dar noi părinţii ne obosim proprii copii. Prin faptul că intrăm în caruselul competiţiei, începem să îi ducem la numeroase activităţi, să fie primii, să fie premianţi. Şi totuşi nu îi întrebăm dacă mai pot – trebuie să poată. Şi ne trezim că unii copii clachează, înainte de a ajunge să evolueze în viaţă. Atunci începe cu adevărat drama noastră a părinţilor, dar de cele mai multe ori poate fi prea târziu.
Ceea ce parcă începem să nu mai înţelegem este faptul că fiecare copil are ritmul lui de învăţare, că fiecare copil are abilităţile lui. Nu trebuie ca fiecare copil să fie de zece pe linie. Dar noi insistăm şi insistăm până când îl supra-solicităm şi de multe ori nu mai avem timp să le oferim afectivitate. Combinaţia perfectă să îi ducem spre zona de depresie. Nu o spun eu, o spun specialiştii în psihologie.
De asta eu voi prefera ca propriul meu copil să aibă o inteligenţă emoţională ridicată şi nu un IQ de mic Einstein. Pentru că în viaţă oamenii realizaţi sunt cei care au o inteligenţă emoţională ridicată. Şi implicarea noastră, a părinţilor, în viaţa propriului copil, contribuie mult la această inteligenţă emoţională. Nu ne dăm seama, dar cu cât le plătim mai multe cursuri, activităţi, cu atât petrecem din ce în ce mai puţin timp cu ei. Ceea ce ar fi de preferat să înţelegem este faptul că, un copil trebuie să aibă lecţia vieţii, pe care ghiciţi unde o învaţă? Acasă, în familie.
Copiii vor afecţiune, mai mult decât cadouri, lecţii plătite, activităţi opţionale. Ei vor doar să fie cât mai mult timp alăruti de mama, tata, fratele sau sora. Pentru că de aici îşi trage seva, de aici îşi ia energia de a pleca la drum, aici, în familie sunt punctele lui de echilibru. Ceea ce am uitat noi părinţii să facem este următorul lucru: să fim eroii propriilor noştri copii. Am uitat să oferim îmbrăţisarea, căldura, dragostea noastră necondiţionată. Am uitat să fim noi, naturali în relaţia cu ei, cu ai noştri copii.
Da, copilul meu va avea un sprijin în mine, chiar şi atunci când va lua o notă mică. Mă va avea alături chiar şi în eşecurile lui. Iar dacă se va cufunda mai mult decât trebuie în învăţat, eu personal îl voi lua de mână şi vom merge împreună să simţim lumea şi nu doar să o citim şi să ne facem o idee despre ea, doar din cărţi. Pentru că eu nu vreau un copil de zece. Aş fi bucuros dacă va fi un om cu o inteligenţă emoţională ridicată şi nu un zecist.
Pot fi de condamnat?
